Poteci laturalnice, noi.

Vreau sa scriu de ceva timp incoace. M-am adancit atat de tare luptand sa ies la suprafata incat nu mai vedeam colacul meu de salvare, scrisul. A durat ceva timp pana cand mi-am lasat corpul in voia curentilor, a trecut ceva vreme pana cand am inceput sa vad partea plina a unui pahar scufundat in apa.

Ne agatam de atat de multe lucruri in viata, legam o sfoara si facem o funda frumoasa inca din momentul in care invatam sa ne legam sireturile. Uitam mereu ca suntem, dupa definitie indivizi, oameni singuri. Singuratatea si-a pierdut sensul undeva foarte departe in timp, devenind subiect de mare interes si luand o conotatie trista ce tresare din mila. Daca defapt relatiile, si nu ma refer la viata sociala caci de acolo pleaca cu totul alte sfori, nu au alta semnificatie decat complacerea intr-un sentiment ce ne face bipolari? Daca defapt ajungem in lumea asta pentru a constientiza ca suntem unici si singuri, ca abea apoi sa putem lua de mana persoana pe care o vom cunoaste aproape de sfarsitul drumului?

Ne e frica astazi sa recunoastem asta, ne facem dependenti de altii, luam mereu persoane nepotrivite de mana si fugim de nebuni pe alte poteci ratacite vrand sa sfidam soarta. Acestea sunt persoanele care vor ramane la poalele muntelui caci versantul va fi prea abrupt, se vor ascunde printre copaci, se vor plange de un drum prea anevoios in momentul in care thrill-ul unei directii gresite se va evapora. Cumva, in momentul in care ele dispar si ramanem singuri in mijlocul pustiului, nu vedem padurea de copaci si nu facem nimic altceva decat sa ne cufundam si mai mult in necunoscut cautand ceva ce credem ca am pierdut din cauza noastra. Pierdem tot soarele zilei incercand sa ajungem la capatul acelei sforii, uitand complet ca cel de care chiar suntem legati ne asteapta pe drumul principal, aproape de ultima piatra de temelie ce ne marcheaza calea. Apoi intunericul se lasa, suntem pierduti si furiosi pe cel care candva a fost langa noi iar acum s-a facut nevazut. Noaptea vine carand dupa ea greoi frica. Soarele rasare iar si noi ratacim in continuare, pana cand uitam ce cautam si ne hotaram sa ne intoarcem la sosea, pana data viitoare. Zilele, orele, secundele pierdute cautand ceva ce nu ne-a apartinut de la bun inceput se aduna in sacul ce il caram in spate, facandu-ne drumul si mai greu. Uitam faptul ca nu cautam pe altcineva decat pe noi insine, caci ne-am gandit odata cum ar fi sa ne separam doar ca regasirea sa fie mai dulce. Uitam sa ne uitam la tot ce e in jurul nostru si sa ne bucuram de necunoscutul cu care este umpluta fiecare poteca laturalnica. Uitam ca nu posedam pe nimeni si nimic si credem cu inversunare ca viata ni se cuvine. Uitam sa ne cautam in locul cel mai apropiat si mai evident. In noi.

Ca in cantec, just enjoy the ride.

Reclame

Un gând despre &8222;Poteci laturalnice, noi.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s