Ceaiul dragostei.

    Imagineaza-ti asa: un ceai fierbinte intr-o seara calduroasa de vara ce miroase puternic a esenta de vanilie si varianta unplugged „it’s my life”, binenteles, Bon Jovi. Ce poata sa iti cada mai greu la stomac decat combo-ul asta? Depresia de dupa o stabilitate si o incapatanare de neinchipuit. Ce e foarte interesant este ca toate astea au inceput tot cu un ceai cu miros puternic de vanilie. „Fruits of love” sau cum l-am denumit noi „ceaiul dragostei” a fost primul act de „te iubesc”, prima oara cand am gandit in gesturi mici de dragoste. Totul a plecat de la ceaiul ala, pe care l-am considerat al nostru. Apoi l-am pus pe raftul nostru, langa farfuriile noastre si totul apoi a devenit al nostru, o mansarda, o garsoniera friguroasa si…cam atat. Obsesia mea de a asculta o melodie care imi place incontinuu pana ma plictisesc de ea a transformat „slow dancing in a burning room” in melodia noastra. Prima noastra noapte de dragoste a transformato in melodia noastra. Serviciul a devenit apoi…al nostru si in cel mai scurt timp soarele care ardea in acea vara a fost al nostru, vantul din noptile toride ce imi lipseste acum cu desavarsire a devenit al nostru…pamantul pe care paseam era al nostru…lumea toata a devenit a noastra.

    Pana la urma, toata perioada si toata relatia a fost un experiment genial pe care multi psihologi si terapeuti de astia de cuplu ar fi dat orice sa le tresara aceasta idee prin minte. Ia un barbat, o femeie, amandoi instabili, amandoi vulnerabili, lasa-i vreo doua ore sa vorbeasca la un shot de passport to hell, lasa-i sa isi exprime dorinta de stabilitate pe care amandoi o resimt intens iar apoi a doua zi muta-i impreuna, in aceeasi casa si observa evolutia, involutia, iubirea si schimbarea care nu a mai venit. Un altfel de big brother live, 24/7, timp de un an de zile, lasa-i sa se cunoasca impreuna, direct cu bune si rele, cu obiceiuri de la cele mai mici, de la pozitia in care dormi de parca ti-ai fi rupt gatul in somn pana la cele mai adanci si sinucigase secrete. De la a invata cum sa incalzesti sare pentru cele mai cumplite dureri de masea pana la a te juca ce incape intro valiza pana adormi vorbind. Chiar daca pare, aceasta nu este o reteta a dragostei nici pe departe. Ma astept in orice moment sa vina cineva sa traga concluziile acestui experiment, pentru ca cei implicati in el au tras prea multe de-a lungul timpului in cat nici ei nu mai stiu. E un paradox foarte interesant cand se spun intr-un cuplu atat de multe lucruri, se isca atat de multe certuri, cand fiecare are atat de multe pareri atat de puternice si cand amandoi isi exprima clar dorinta de al acapara pe celalalt. Pentru ca in aceste conditii nu mai tii minte nimic. Nici ce ai zis tu, nici ce a zis celalalt, se creaza o dezordine si la sfarsit nu mai conteaza oricum nimic. Si asta te macina pentru ca ai impresia ca nu ai invatat nimic…si speri ca la urmatoarea intamplare asemanatoare sa te loveasca ca un deja vu si sa apuci macar atunci sa faci ceva. In concluzie, un experiment foarte inselator, care te face sa crezi ca nu esti ceea ce ar vrea celalalt sa fii fara sa conteze ce esti defapt.

    Cand te scufunzi cu cineva in ape care par linistite iar in adancuri sunt vartejuri…nu trebuie sa te chinui sa faci totul ca la carte si sa iesi la suprafata…trebuie doar sa iti suprimi instinctul de supravietuire, sa te scufunzi incet, sa intrii in vartej, sa te lasi ametit si tulburarea apei sa devina a ta pentru ca apoi apa te va scoate la suprafata si te va purta linistita pana la mal.

    Unde am gresit fiecare, unde am fost egoisti si unde am fost prosti, totul s-a masurat in grame iar noi…am strans provizii pentru o viata intreaga. 

    Dar la sfarsit…nimic din toate astea nu mai conteaza decat acel ceai care miroasea puternic a vanilie.

Reclame