Hai!

–         Hai, bagă-ţi în venă mai repede, mă grăbesc. Na-ţi, ace şi seringi. Nu-mi trebuie banii tăi, dă-te dracu! Hai odată. Mă grăbesc!

Încă două ore înconjurată de drogaţi. S-a terminat distracţia. O să trag pe nas. De ce să-mi fac nasul aspirator second hand? Pentru că aspir la vise înalte d-aia.

–         Tragi ca pizda pe nas!

–         Ţi se pare că nu aş fi o pizdă, ratatu’ dracu!? Nu mai vreau. Gata, mă las. Mă ratez cu idioţi ca voi, dobitocilor. Hai odată, ţi-am zis că mă grăbesc.

–         Taci odată! Îmi dai trip-uri naşpa!

Mă uitam la ochii lui injectaţi. Râdea ca prostul. Privirea lui fugea încet cu grijă din ochii lui şi se lipea de corpul meu pentru o secundă. Apoi mă pătrundea greoi, izbutind să mă străbată. Îmi era frică să mă mişc. Ochii lui parcă casanţi, păreau să se spargă la orice reflexie bruscă de-a mea. Undeva, pierdut de toate, singur şi atât de uşor, mergea prin mine. Are un zâmbet carismatic. E tot ceea ce mai salvează priveliştea mortuară ce se coborâse peste toţi. O veselie atât de tăcută, pe care nu o poţi respira. Nu mişcă nimeni am zis! De parcă ar putea cineva. Stăteam pe un câmp, între două localităţi. Marea se auzea undeva în zare, mult prea departe să spele corpurile injectate. Morţi în jurul meu, nu îi vedeam în liniştea groaznică, le simţeam susurul sângelui contaminat. Molimă, război. Strigoi. Lumina puternică şi izbitoare a unei maşini trecătoare terifia prin fragmente de feţe albe şi ochi încleştaţi în visul şi frumosul fiecăruia.

–         Îţi ajunge, dă-te dracu! Vreau acasă, te iubesc, dar vreau acasă!

–         Calmează-te! Dracu m-a pus să te iau cu mine. Pentru ce mi-ai luat două ace dacă nu mă laşi să bag de două ori? Vezi, e vina ta. Aşa că mai taci dracului din gura aia! Ţine-mi lumina aia mai bine şi învaţă de aici…

Liniştea se lăsă iar în câteva minute. Îl vedeam cum se termină singur. Încet culoarea i se scurgea în iarbă. Părul, mai devreme blond şi creţ, se înnegreşte brusc şi cade într-o adiere lină, liniile corpului se şterg în întunericul ce pluteşte din ce în ce mai înfometat. Ce bine îţi stătea în albastru…tricoul tău acum e doar o baltă mare între cap şi picioarele acoperite deja de firele de grâu ce se împleticesc trăgându-te spre un adânc mai groaznic decât inima mea. Spuma gurii tale dizolvă zgomotos zâmbetul tău carismatic. Apucă-mă de mână! Nu! Nu…Doar ochii tăi au mai rămas albaştrii ca un cer mult prea senin. Un corp jos şi un suflet sus.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s