We ride.

We were young when we met. Not teenagers, not even adults. We were just young, blood driven human beings. I was sad, you were quiet. I was neurotic, you were calm and shy. You made me laugh somehow, but I was still sad. It was short, too short for this endless life. It wasn’t the first time for us, I could feel it. So I started thinking maybe was the last time. This taught still makes me shiver in the summer nights. I was doing artsy shit, you had your bike and life was simple, yet so complicated. We weren’t happy here. I saw it in your eyes constantly. So we left, that simple. You were quite a travel addict, I was lost anyway. So we packed our shit and drove with a desire for freedom that kept us quiet all the way to nowhere. I loved you at that point, down the road, you were my one and only and I was yours. We never said those words, though, I was a writer, you were a reader, we both knew words and dust in the wind. We knew then and only then we figured that we were two wondering fragments of a star that dashed into million pieces a long time ago. But it was too soon, we drove back and reality called us a moment after.

So we went our separate ways, we learned and loved, I was a shitty artist, you kept your bike. Everything went by, we settled down, we never had families though. I searched you in every man, you just didn’t waste any time, you knew where I was. I was still lost, you still loved to travel. So you knew when it was time and came for me.

So here we are, back on the road again, only this time is forever.

Anunțuri

azi nu crește nici iarba.

și ce te faci când nu mai vrei
când dimineața fură din praful clepsidrei
iar tu privești cu ochii grei
drumul ce se împarte acum în trei.

nu ceri, dar nu mai vrei.

șoptești ușor, să nu te auzi
te-ntorci cu spatele și te amuzi
de soartă să te scuzi
sub pleoape să te-ascunzi.

să spui ceva, degeaba
ai uitat, oricum, de mult silaba.

stai.

crezând că poți pleca oricând
vei mai sta măcar cât pentru-n gând
refuzând că ăla e momentul când
plecând, renaști plângând.

tremurând, să-mi cauți sinele
cum își caută trenul șinele,
chipul numele,
surdul rimele.

iar când mă găsești,
să trosnească soarele,
să migreze visele,
să ți se afunde grele, tălpile,
să mă rogi să-ți iert păcatele
rostindu-ți numele.

întunericul sărută pasional.

te-arunci cu genunchii înainte în val
gândurile se agită-n sunete de carnaval
mâinile ți se înfig în nisipul abisal
iar sângele îți schitează trupul arterial.

apa îți vorbeste colocvial, compasional,
despre un trecut ideal, imaterial
îți dirijează în timpan un rece recital,
și ți se propteste-n creier ca un blocaj tumoral.

îți învelește irisul apoi ca un voal,
verbal, ești inapt, aproape unifucțional,
deloc substanțial, te dezintegrezi în primordial,
de la mortal la imortal.

corpul îți e artificial, gândul ireal,
glasul-ți înebunește neloial,
inima-ți bate într-un ritm obsesional
o secundă și-apoi, ca într-un ritual,
întunericul îți sărută buzele pasional.

ea și umbra ei.

mergând, plutea aiurea
pe când cărămizile din drum se aliniau ca la hipodrom.
și fără vreun simptom
știa că-i va dispărea disperarea.

mii de fețe i se arătau
dar niciuna nu mai spunea acum povești.
doar un violonist bătrân ce mai lovea în corzi
îi picta secundar un tablou de circ.

și cobora încet pe asfalt
iar cuiele din tocuri îi intrau în tălpi
răstignind-o repetitiv
cu fiecare pas.

umbra i se lipea de clădiri
și se dezintegra în intuneric.
rămasă singură, tăcerea începea să-i inunde urechile
din interior.

oftatul îi răsună cu putere
ca șuieratul unui tren noaptea.
iar ea începea acum totul, în mijlocul nimicului,
acolo unde
timpul te mănâncă de viu.

singurătatea nu e singură.

singurătatea nu vine niciodată singură
te ia de mână și te pierde.
visând, cutreierând,
te ia de mână și te pierde alergând.

într-un univers doar al ei
îți simți pieptul palpitând,
ochii tremurând îți urmăresc plângând,
ultimul gând.

singurătatea e slabă și albă-n obraji
are ochii goi și grei
picioarele făcute din bețe și clei
și-un miez de idei în locul inimei.

te scapă din brațe și te privește îndelung
flămândă te ține departe cât să nu te-ajung
bătând din palme așterne un cântec prelung
iar mie nu-mi rămâne decât să te alung.

singurătatea sunt eu, visând,
cutreierând,
ce te iau în brațe și te privesc tremurând
doar ca să-ți fiu ultimul gând.

eu, tu și marea

te alerg până-n calmul mării,
până la mijlocul uitării,
mă lași fără aer până ajung la filtrul țigării,
să ne iubim până când dimineața-și înflorește zorii.

căci tu pleci o dată pe minut
și-mi apari in minte cu o secundă înainte să te uit
înainte de timp, adâncit și parcă adormit
și de unitate-n univers parcă amețit.

același nu.

acum când știi mai mult
când poți mai mult, când vezi mai mult,
nu vrei mai mult.

când ai plecat și nu mai vii,
când te-ai dus în ținuturi pustii,
când ai rănit ale prezentului stafii,
nu vrei să știi.

crezi în ceva ce-a fost
și te-ntorci, dar fără rost,
pe față cu-n zâmbet prost
și-n stomac cu un oftat anost.

nu vrei mai mult,
nu știi mai mult,
și ești același om în același loc,
zâmbind și povestind
și în același loc privind.

nu crezi dar iar,
nici un secret nu-i în zadar.
te crezi și doar,
te plimbi prin al gândului culoar.

androginul.

Cândva unul, același trup, minte și suflet, eram de neînvins.

Spate-n spate, nu ne vedeam, dar ne știam pe de rost simbioza.

Eram fericiți așa că zeii s-au supărat și ne-au fulgerat în două.

Ne-a aclamat dragostea pură cerul întreg.

Ne-au dematerializat

pe când conștiința se pierdea în cercuri din ce în ce mai fine

până la dispariție.

Ne-au blestemat

să ne căutăm răniți prin univers.

De durere am plâns apoi oceane ce s-au așezat între noi.

Căci despărțiți nu vom mai cunoaște fericirea,

și vom agonisi prin lume, sângerând până la moarte,

pentru totdeauna existând doar când ne vom reîntâlni.

Un infinit de răsuflări ne desparte iar eu am plecat să te caut.

Și țipă golul din mine, te strigă prin lacrimi ce-mi înfloresc obrajii,

ce se preling pe sâni și coapse și se transformă în ocean.

Iar eu pășesc agale pe valuri, stingându-mă ușor,

păstrând pentru tine ultimul meu suflu.

Iar când printre degete vei simți o adiere, vei știi că am ajuns.

Așa că să uităm să ni se pară lung

și greu și complicat să fie pân-ajung,

ca un sunet de clopot ce răsună îndelung

și se dilată-ntr-un somn prelung.

Dar timpul parcă nu mai avea răbdare

și ne sfidau secundele cu o arogantă debordare,

pe când mici tresăriri plănuiau o invadare

și mâna mea cu mâna ta vroiau o înnodare.

Îmi va fi frică să vorbesc să nu te sperii,

să nu încep a debita mizerii,

să te dezleg, să te înfurii,

să gonești către apus dând totul uitării.

Și parcă timpul gonea secundele, orele,

iar sub galopul lor trosneau podelele,

prinzând de noi rădăcini toate patimile

pentru care ne vom vărsa tot sângele.

Și vreau a mă ști a ta, a mă uita în brațele tale

ce mă strâng parcă cu frică prea tare.

Felinare străzii să ne rupă din noapte

mii de secunde pentru a ne născoci.

Vreau a te ști al meu, a ți se încâlci degetele prin părul meu,

a ți se încleșta gura-n coastele mele

din nou și din nou mereu.

Unul și unul, din doi sihaștrii să devenim ai noștrii.

Și pentru mine când ajung să străbați infinitul,

pentru tine voi goni sfârșitul,

când o să mă pătrunzi să se cutremure pământul,

de patimi ne vom păta veșmântul.

Pentru mine să aprinzi constelații,

pentru tine voi cere sfatul nopții,

când ne vom iubim să plângă sfinții,

epuizați ne vom închina corpurile goale dimineții.

Și astfel un convoi de gânduri haine pleacă către tine

într-o liniște deplină visez să-ți cobor în minte

și suflul cât ți-e de șubred ne ține

și mă aruncă-napoi în suspine line

ciorchine de suspine…

suspin să te învelesc în lumina de mult uitată

să mă las visată, dezarmată

suspină și vei muri pentru mine, măcar o dată.

Convoi de gânduri haine pleacă către tine

și mărșăluiesc apăsat cu armele pline.

Iar tu mă aștepți speriat și-nchis în vis,

într-un abis sufletul ți-l ții circumscris

și te-ntinzi încet, concis către catharsis.

Iar când m-auzi te retragi indecis,

ca gandul unui fetis interzis, compromis.

Cântul de sirenă mi-l auzi de departe,

o vale de pasiuni aparte, asudate ne desparte

ce țipă și cântul mi-l abate…

Dar tu mă știi și nu trebuie decât ochii să-i închizi

prin morminte reci și grele auzul să-l pierzi,

întinde mâna. Atât. Și poți să mă cuprinzi,

iar eu simt cum te frângi-n obrajii-mi fragezi,

flămând, plângi când mă vezi prin ochii-mi umezi.

Am ajuns și nimic nu e destul, destuli sunt norii ăștia cât să te cuprindă.

Să te-nghită în puful lor negru de praf și păcate,

să te facă fiul lor rătăcitor a mai apoi

să te destrame în mii și mii de picături.

Iar eu stăteam întinsă-n stradă să mă cureți,

să îți absorb esența și să mă dizolv prin tine.

Și pică din cer clipă cu clipă, vântul ne ridică,

iar pe când plouai îmi șopteai arogant nu-ți fie frică.

Într-o mare de întuneric mă înnecam acum când te priveam.

Melcul urechii îmi îngheța când îmi șopteai,

coastele îmi pocneau când le sărutai.

Sângele-mi din vene vroia să-ți prindă rădăcini de corpul meu.

Ne răneam pentru a simți că suntem vii iar apoi,

muream amândoi pentru a ne odihni.

Golul abisal din tine era-ntuneric,

sufletul agățat într-un punct emisferic.

M-ai găsit și m-am transformat într-un gând coleric

și ne-am mutat atmosferic într-un spațiu feeric.

Golul abisal din tine era acum lumină,

corpu-ți tremura de-adrenalină,

mă știai și-ți eram amfetamină,

când îmi rostești numele și demonii se-nchină.

Cu buzele mirosindu-mi a alcool și genele împânzite de fum de hașiș prost

mă așez în fața ta.

Iar tu cu mâna adânc înfiptă-n mine îmi scoți din pântec universul,

ca o pradă mă trântești victorios la pământ și te înfrupți din mine.

Și sunt a ta, fiori orgasmici până când urlu tăcut.

Iradiam toate limitele, uitam de unde am venit

doar să ne mai pierdem o dată aiurea prin ceruri.

Gândurile ni se ascund speriate prin tranșee.

Sub trupurile noastre un front de pasiuni asudate,

murmurul nostru frenetic cutremura iadul parcă prea plin.

Oglinda din ochii tăi aștepta prima vibrație a liniștii.

Cerul ne plângea iar noi, surzi, ne începeam atunci sfârsitul.

Stăteam întinși pe jos, tu trăgeai cearceaful.

Din ochii mei îmi vindeai apoi sideful,

iar din ai tăi eu îți vindeam amarul.

Ăsta-ți e darul, vom bea până la fund paharul.

Și-mi sună acum coastele a pian când le săruți,

partituri întregi de atingeri iuți,

printre note grave sufletul mi-l cauți.

Dar dezminți unde să legi sau să uiți.

Și-ți înnozi degetele prin părul meu

ca vântul să mă alunece încet, ca pe-un zmeu,

ca apa ce trece prin mine să-mi lase defileu,

ca tu să te simți un semizeu în degradeu.

Sonata plăcerilor noastre răsuna de departe,

frunzele se ascundeau amestecate-ntr-o absurdă dreptate,

dar noi dansam goi într-o gravă aluzivitate

la o obscenă și efemeră astralitate.

Ireal, aproape imaginar,

pictam amândoi un tablou suprareal

fără culori, aproape boreal

și într-un blocaj traheal,

doar în impulsuri rectilinii

și în mișcări curbilinii,

răstigniți în lumina lunii

ceream iertare pasiunii.

Noaptea ne frângea dorința,

mâna ta îmi micșora circumferința,

obrazul meu îți mărturisea căința,

iar arcul coastelor mele birunța.

Peste ochi îmi așezai arsoare

și în urechi îmi împânzeai ardoare

de cuvinte supunătoare

și tabloul nostru lua amploare.

Iar într-o frenezie asurzitoare

și o adorație asupritoare

le-am părăsit, corpuri prădătoare

și am zburat, noi sufluri compozitoare.

Și-ţi număram gândurile din aripa stângă,

fiorii reci din tălpile tale mă alungă

degetele tale-mi cântă o simfonie lungă

îndelungă, note arcuite cât să mă străpungă.

O lună pe-un sfert împlinită

îmi acorda inima neclintită

iar tu adormeai râzând, desfiinţând,

lipind la loc şi plângând, cântând.

Și vom pleca dezveliţi către stele.

Și ne vom ţine de mână visele,

umplând măcar pentru o secundă tâmplele

dezgheţând şi apoi dărâmând toate punţile.

Cu ochii încleștați de-un țărm priveai nepăsător

pe când mă hrăneam din tine

și-ai stat așa neclintit până când ți-a ajuns durerea-n oase.

Atunci te-ai întors cu lacrimi în ochi

ce le vărsai pentru nenăscuți eroi.

Mi-ai luat capul în mâini

și ți-ai lipit fruntea rece de a mea.

Mi-ai arătat începutul și sfârșitul,

durerea

și ne-am prăbușit în nisip.

Cu ochii încleștați de-un țărm priveam amândoi,

plângând râuri din care renășteau eroi.

Dar acum unde ești? Te-ai dus

ca într-un sfârșit de film cu apus

postpus, propus pentru nespus.

M-au trezit buzele aseară

te căutau predispus

la cuvinte cu judecată amară

ca o reîntoarcere celulară.

Afară

stai în soare să te ridic,

să te dezmetic

ca un fanatic duhovnic.

Să te transpui în ploi

stoluri de nori călători,

să-mi bați în geam, picătură,

să mă tragi apoi cu totul

și să fiu a ta captură

să mă înec în tine, calmul

și împreună spre apus, plecatum.

O-dă.

cu vălul alb și ochii limpezi

în piept îi cresc nămeți de zăpezi

un fior rece în genunchii șubrezi

se nasc curcubee pe obraji-ii umezi.

îi vezi mâna și vrei a i-o-nnoda

înăuntru minții a o colinda

cu priviri a o tremura

iar cu gândul a o fulgera.

(to be continued)

Patru.

luna ne străƒfulgera camera în douăƒ
inima-n patru
ne-mpartea praf de stele să ne ţină răcoare
ne ducea acasă.
eu nu mai respiram decât prin tine
şi ţipam în gol ca să ţi-l umplu
trăgeam de el ca să ţi-l scot
respriram prin el să ţi-l absorb.
şi te primeam înăuntru tremurând
murmurând
şi te goneam afară surâzând.
din unul am plecat şi unul ne refacem
cu picioarele-n pământ
cu mâinile înfipte-n real
capurile peste stoluri de nori
şi esenţa…ni se pierdea prin univers.

Sus.

te văd, te iau de mână şi te simt
să trecem în secundă s-avem timp
să mergem sus, să cerem cerului iertare
şi noaptea să ne dea 4 la purtare.

pleacă, îmbino, un fel de dute-vino
ia-mi inima-n mâini şi suspino
încrede-te, încrede-mă
ochii la mine şi prinde-mă
insipiră-mă, răsufla-mă
prinde-mă printre coastele tale
gândeşte toate vorbele murdare
şi tipă-mi în urechi ascultare
ţine-mă, leagănă-mă
leagă-mi suflul de buzele tale
ţipă-mă, pierde-mă
înăuntrul tău, tot al meu
înăuntrul meu, tu. iar şi mereu.

drept.

mă uit prin tine și vreau să mă atingi

să-ți încâlcești degetele prin părul meu

să mă privești, ochii tăi în ai mei

buzele tale printre oasele mele

și cu o șoaptă să îmi lași doar o dorință.

te aștept dreaptă și drept îmi e suflul

dar când apari se arcuiește după conturul tău.

te desenez în răsuflări, te inhalez în silabe

și apoi te respir în vânt, departe.

nu te grăbi să pleci, deja ești în tot și toate, unul

pleacă, căci te refaci în pieptul meu, mereu, oricum.

 

ceva cu cratima

deschide usi, inchide-le cu soapte

plimba-mi mana doar peste corpul tau

urca treptele, vino mai repede

tu, suflu.

priveste-n golul trupului meu.

fire de par parca pictate, uita-le, uita-te!

nu mai sopti, tipa dinautru.

picioarele noastre impreunate, sunt singure.

lasa-ma sa iti patrund in vis, o sa te tin de mana

si undeva pe la mijlocul amurgului

o sa fim deja pe drumul spre nicaieri.

luminile, priveste, te acopera, asa ca inveleste-te.

tremura cu mine, increde-te.

pleaca si lasa-ma in nisip sa-mi zgarie vasul, corpul.

momentul dinaintea sfarsitului se aproprie,

grabeste-te, respira constient, cu palmele in jurul gatului meu,

tablourile cad de pe pereti

si simti cum din talpi-ti incepe universul.

uita toate formele pe care le-ai invatat si deseneaza-ma numai in gand.

greselile, uita-le, ascunde-mi secretele, secrete

invata-ma sa nu mai ascult, sa nu mai aud

ascunde-ti vorbele dupa urechea mea.

iubeste-ma doar cateva ore pe noapte,

doar prin asternuturi straine mie.

ochii tai in ai mei privesc usa de iesire si

pleaca asa cum esti acum si intoarce-te prieten.

si nu ne vrem ai nostrii, ratacind aiurea,

pana cand ne vom gasi iar si timpul va uita ce am fost.

ridica-te, spala-te, apoi trezeste-te si trezeste-ma

doar ca sa ma intrebi daca vreau ceai.

Cu termen de expirare.

Ce mult a trecut de cand nu am mai deschis blogul asta. Ce mult timp a trecut de cand nu mi-am mai deschis sufletul fara rusine in fata unor scaune fara spectatori. Asa ca imi iau un scaun si ma asez in goliciunea unei sali. Apoi ma ridic, iau scaunul si il arunc de un perete. Ma simt cuprinsa de o furie ce-mi inconjoara corpul ca o iedera lemnoasa. Incet, inflorind, ofilindu-se, inverzind iar. Si parca intr-o secunda trec o mie de ani…Imi cunosc mania si frica, asta nu este a mea. Si dispare. Tot ce este lumesc are un termen de expirare. Talentele, relatiile, cladirile, iarba, pamantul, soarele. Viata are termen de expirare. You only get one shot. Alegi sa vii aici, te bagi intr-un corp capabil sa simta atat de multe si confuze sentimente. E ca si cum m-as urca eu acum intro macara si as incerca sa o manevrez fara sa daram zeci de cladiri in drumul meu. Totul trece intr-o secunda. Cortina cade inainte sa se termine piesa, uimirea si indignarea apar si dispar intro secunda si apoi fiecare pleaca in drumul lui. Acest sfarsit brutal nu pare sa deranjeze pe nimeni pentru ca intr-un final…toti stiu sfarsitul.

Poteci laturalnice, noi.

Vreau sa scriu de ceva timp incoace. M-am adancit atat de tare luptand sa ies la suprafata incat nu mai vedeam colacul meu de salvare, scrisul. A durat ceva timp pana cand mi-am lasat corpul in voia curentilor, a trecut ceva vreme pana cand am inceput sa vad partea plina a unui pahar scufundat in apa.

Ne agatam de atat de multe lucruri in viata, legam o sfoara si facem o funda frumoasa inca din momentul in care invatam sa ne legam sireturile. Uitam mereu ca suntem, dupa definitie indivizi, oameni singuri. Singuratatea si-a pierdut sensul undeva foarte departe in timp, devenind subiect de mare interes si luand o conotatie trista ce tresare din mila. Daca defapt relatiile, si nu ma refer la viata sociala caci de acolo pleaca cu totul alte sfori, nu au alta semnificatie decat complacerea intr-un sentiment ce ne face bipolari? Daca defapt ajungem in lumea asta pentru a constientiza ca suntem unici si singuri, ca abea apoi sa putem lua de mana persoana pe care o vom cunoaste aproape de sfarsitul drumului?

Ne e frica astazi sa recunoastem asta, ne facem dependenti de altii, luam mereu persoane nepotrivite de mana si fugim de nebuni pe alte poteci ratacite vrand sa sfidam soarta. Acestea sunt persoanele care vor ramane la poalele muntelui caci versantul va fi prea abrupt, se vor ascunde printre copaci, se vor plange de un drum prea anevoios in momentul in care thrill-ul unei directii gresite se va evapora. Cumva, in momentul in care ele dispar si ramanem singuri in mijlocul pustiului, nu vedem padurea de copaci si nu facem nimic altceva decat sa ne cufundam si mai mult in necunoscut cautand ceva ce credem ca am pierdut din cauza noastra. Pierdem tot soarele zilei incercand sa ajungem la capatul acelei sforii, uitand complet ca cel de care chiar suntem legati ne asteapta pe drumul principal, aproape de ultima piatra de temelie ce ne marcheaza calea. Apoi intunericul se lasa, suntem pierduti si furiosi pe cel care candva a fost langa noi iar acum s-a facut nevazut. Noaptea vine carand dupa ea greoi frica. Soarele rasare iar si noi ratacim in continuare, pana cand uitam ce cautam si ne hotaram sa ne intoarcem la sosea, pana data viitoare. Zilele, orele, secundele pierdute cautand ceva ce nu ne-a apartinut de la bun inceput se aduna in sacul ce il caram in spate, facandu-ne drumul si mai greu. Uitam faptul ca nu cautam pe altcineva decat pe noi insine, caci ne-am gandit odata cum ar fi sa ne separam doar ca regasirea sa fie mai dulce. Uitam sa ne uitam la tot ce e in jurul nostru si sa ne bucuram de necunoscutul cu care este umpluta fiecare poteca laturalnica. Uitam ca nu posedam pe nimeni si nimic si credem cu inversunare ca viata ni se cuvine. Uitam sa ne cautam in locul cel mai apropiat si mai evident. In noi.

Ca in cantec, just enjoy the ride.

Playlist-ul relatiilor mele.

Mi-au inghetat picioarele. Nu inteleg de ce ma mai mira acest lucru, pentru ca eu am mereu picioarele reci. Probleme cu circulatia, stie deja toata lumea. Cumva picioarele mele atunci cand se racesc trezesc amintiri si imi distrag atentia din orice as incerca sa fac. Incearca sa imi aminteasca de ce nu sunt fericita. Ma fac intr-un mod absurd sa resimt nevoia de lucruri mici si dubioase, acelea ce te fac fericit. Acelea de care putini se mai bucura si le observa. Vor a se lipi de alte doua picioare calde, a se lasa gadilate de alte degete ce tresar din cauza racelii lor. Incercand sa ma concentrez in ciuda strigatelor disperate ale alor mele talpi, arunc o patura pe ele si le las acolo, sa se descurce singure. Incep a lua youtube-ul la rost, gasesc ceva ce cautam de mult. Ceva ce imi aminteste de o iarna friguroasa, o melodie pe care o ascultam la casti in timp ce stateam inghesuita intr-o cazemata din zapada la care lucrasem toata ziua. Contrastul dintre frigul de afara si cuvantul ‘burning’ ce se tot repeta in melodie ma facea sa inchid ochii si sa imi las corpul in voia tremuratului. Apoi incep sa ma gandesc la seara cand ascultam incontinuu melodia, intr-o casa straina pe care ma chinuiam din rasputeri sa o accept ca fiind a mea. Melodia a devenit ‘a noastra’. Am ascultat-o apoi din ce in ce mai des. Apoi am dansat impreuna pe ea. A marcat ultima noastra noapte de dragoste iar mai apoi, prima noapte de razboi. A devenit o arma de santaj emotional apoi, oricand unul dintre noi dadea inapoi. Acum, nu a ramas decat o melodie incarcata cu istorie. Am observat apoi ca exista un sablon, mereu fac asta. Aceasta asociere dureroasa dintre o persoana si o relatie imi trezeste o melancolie subita de fiecare data cand imi sunt picioarele reci. Viata mea sentimentala intr-un playlist. 

*Chasing cars – Snow Patrol

*Slow dancing in a burning room – John Mayer

*Angel – Jack Johnson

*If tomorrow never comes – Ronan Keating

*Drama, love and relationships – Babyface

*Funeral song – The Rasmus

*Supergirl – Reamonn 

*Anywhere – Evanescence 

*Stop crying your heart out – Oasis

*Ziua de dupa – Evo

*Cea mai frumoasa zi – Alexandru Andries.

To-do list.

Urmeaza in postul de mai jos sa incerc a face ceva ce nu prea sta in genul meu de compunere, dar o sa fac un efort pentru a sustine o noua miscare a bunului meu dovleac, pentru ca, o leapsa e o leapsa. So we were talking about progress and process. A to-do list. Here it goes:

Totul ai crede ca incepe de dimineata dar defapt, totul incepe cu ora la care te culci. Mai devreme sau…mai devreme. Ar trebui sa ma bag in pat mai devreme noaptea, nu mai devreme dimineata. Alarma suna si suna. Trebuie sa gasesc alta care sa scoale si mortii. Ar trebui sa ma trezesc undeva cand e a.m. si nu p.m.. Ar trebui apoi sa incerc sa servesc un breakfast si nu pranzul. Apoi pranzul si nu cina. Iar cand servesc cina defapt ar trebui sa visez. Ar trebui sa nu ma mai asez pe canapea ci sa ma imbrac si sa ies afara. Ar trebui sa imi sterg toate baladele proaste din telefon. Ar trebui intr-un final sa ajung la facultate unde sa si raman pana la sfarsitul programului. Pentru asta ar trebui in timpul liber sa incerc sa recuperez ce am pierdut pana acum. Dar toata treaba asta pleaca de la ridicatul de pe canapea. Ar trebui sa imi ocup timpul facand ceva si ar trebui sa nu ma mai complac in stari din care nu mai pot iesi. Ma bucur de nimicurile vietii, dar ar trebui sa ajung sa ma bucur si de mari realizari, domeniu in care ar trebui sa fac ceva ca sa le si indeplinesc. Dar si asta pleaca de la ridicatul de pe canapea. Ar trebui sa mai dau o fuga si pe la cabinetul medical si sa imi infrunt frica de spitale pentru ca durerea de cap care nu imi da pace de ceva vreme sa fie eradicata. Ar trebui sa mai meditez un pic si in nici un caz pe canapea. Ar trebui sa imi inlocuiesc cartile cu niste cursuri. Ar trebui sa fac multe chestii dar tot ce voi scrie in to-do list-ul meu va fi :

* trebuie sa ma ridic de pe canapea

Toti avem de schimbat cate ceva, pana si cei ce tipa in gura mare ca le e bine in pielea lor o fac dintr-o frustrare care nu are ce cauta acolo. Totul se rezuma in ultima vreme in viata mea la acceptare. Iar ce vor accepta ideea asta, vor intelege la ce ma refer.

Noi.

Imprastiem suflete. Rupem amintiri, le vrem inapoi cat de curand dupa ce au trecut. Ne lasam apasati de griji, ne dorim a le avea, zambim greoi. Bem un pahar de vin, plecam de unde am venit si ne intoarcem mereu unde nu ar trebui sa fim. Gresim la orice pas, ne scuturam de nori si nori de scrum. Gandim ce nu avem voie, vrem ce nu ni se cuvine ca atunci cand ajungem in acel punct sa bagam totul sub covor ca un gunoi ascuns cu grija. Ne murdarim doar ca sa ne spalam apoi, ne infometam ca sa ne hranim, facem tot pentru a ne aminti de ce lucruri avem nevoie. Ne ranim pentru a ne aminti ca inca suntem vii, murim pentru a putea dormi. Ne renastem din nimic, plutim deseori pe ale alcuiva ape tulburi. Strigam pentru a ne evapora sentimentele, inclestam dintii pentru a simti cuvintele in tot corpul. Ne imprastiem gandurile din minte lasandu-ne partile sa se coasa si sa se descoasa cum vor. Credem in povesti, suntem fiinte rationale manate de instincte psihopate. Caram in spate adn-ul a miilor nostri de stramosi, le repetam greselile din dorinta de a face dreptate. Radem pentru endorfine, relationam pentru ca avem puls. Invatam pentru ca trebuie, uitam pentru ca suntem nevoiti. Ne grabim pentru a ajunge undeva, incetinim pentru ca uitam unde am vrut sa ajugem. Ne atingem pentru ca degetele vor a sti. Ne intristam pentru ca nu e nimeni ca noi. Iubim pentru ca, undeva, ne-am nascut din pacat.